De la o vreme,zilele şi nopţile par fără sfârşit.Gândurile ,tragedia din spatele său,aparent fără nici o logică,totul îl copleşeşte.Privirea cercetătoare cu care scrutează valea îi aduce date tot mai dezololante.Seceta avansează fără odihnă.Anotimpurile trec unul după altul,fără ca semnele vieţii să mai apară.Muntele începe şi el să sufere.Grota răcoroasă de la început în care se adăposteşte se transformă într-o veritabilă temniţă. Sălbăticiunile care mai treceau prin preajmă s-au retras şi ele în hăţişuri adânci sau,poate,au pierit.El nu le mai vede şi nu le mai aude de ceva timp.În adâncul grotei, pe peretele de stâncă cânva jilav abia mai licăre un firicel timid de apă dintr-un izvor.Zilele trec.O mare agitaţie şi nelinişte pun stăpânire pe sufletul lui.
Ce caută el aici?De ce toate astea?Şi dacă va ajunge un iluminat,cu ce va fi mai bun?Nu era mai bine să fi rămas în Kor?de ce fuge de oameni?De ce nu a plecat îmoreună cu ceilalţi?Tot ce învăţase mai inainte se destrăma sub teroarea singurătăţii,a izolării.Simţea că nu este pregătit pentru o asemenea încercare.Se simţea neputincios în faţa propriei sale firi.Ştia că trebuie să renunţe la „ego” dar,faptul că se afla acum,aici,ferit de nenorocirea din vale,nnu era chiar cea mai clară expresie a acestui „ego” sub forma spiritului de conservare?Dar dacă nu este aşa!?A pornit la acest drum cu inten ţia de a fi folositor celorlalţi.Câţi dintre ei mai trăiesc,oare?Câţi dintre ei vor mai beneficia de rezultatele eforturilor sale?Uneori nu mai înţelege mobilul demersului său.Ce face el aici? Ce caută?Se ascunde sau caută o ieşire?Vrea să stăpânească lumea?Ce vrea ,de fapt? Ce vrea...............?
Vrea să fie o clipă singur cu el însuşi,să-şi vadă propriul chip în oglinda suferinţei şi a groazei.Vrea să se dezbrace de toate zorzoanele vieţii şi să poată sta gol în faţa Nemărginitului.Vrea să se scalde în fluviul Cunoaşterii şi crede că aceasta începe cu descoperirea de sine.Seceta,suferinţa din jur,devastarea elementului logic sunt doar începutul.Impulsul necesar pentru Marele Salt.Saltul în Adevărul Absolut.Nu ştie nimic despre ce va urma şi nici despre ce va ajunge până la urmă.Nu ştie nici dacă încercările vor fi concrete sau imaginare;le bănuieşte doar şi nu ştie dacă le va face faţă.Dacă va muri,ştie că nu îndurera pe nimeni şi nu va şti nimeni de el acolo,în grota aceea uitată de lume şi de Dumnezeu.Va muri un nimeni,şi atât.Orele trec.Zilelecu trec nenumărate şi nemăsurate.Din vale se ridică spre munte doar aerul dogoritor care vorbeşte despre moarte şi durere,de ritmul neîntrerupt al vieţii,de distrugere pentru o nouă refacere şi de chinurile inutile ale celor fixaţi în mirajul eternităţii lor,a lucrurilor care îîi înconjoară,a celor care nu au unde să plece pentru că nu pot pleca din faţa propriului lor chip.Alte ritmuri,alte adevăruri,alt Univers!În clipele de furie în faţa neputinţei de a-i ajuta pe ceilalţi,îşi sfâşie carnea de pe piept cu unghiile.Nimic,nimeni nu-l opreşte.Durerea o simte ca prin vis.Se tăvăleşte pe podeaua peşterii,se târâie prin praf şi o arsură sălbatică se dezlănţuie în măruntaiele sale.Se chirceşte şi sufere dincolo de limitele ştiute;apoi cade secerat de o mână nevăzută ,într-un leşin aducător de pace şi linişte.În jur,totul se luminează.Se vede pe sine chircit,tăvălit lângă peretele de stâncă,dar piatra nu mai este cenuşie şi aspră ci a căpătat dintr-o dată sclipiri de viaţă.Este vie.Cu adevărat vie!Parcă în spatele stâncii,în grosimea muntelui ar fi răsărit un soare blând cu totul diferit de astrul dogoritor care macină resturile vieţii din vale.În jurul său,nişte fiinţe,un grup masiv de fiinţe pe care nu le cunoaşte şi nici nu-şi aminteşte să le mai fi văzut vreodată.Cu toate acestea,ele par a-l cunoaşte şi chiar dau semne de înţelegere şi blândeţe.Par hotărâte să nu bruscheze în nici un fel mica făptură urgisită care stă ghemuită lângă peretele de piatră.Un singur fapt trădează apartenenţa lor la o altă lume,la o altă dimensiune astrală:ochii.Ochii lor sunt roşii parcă făcuţi din flacără oprită pe loc.Nu sunt duşmănoşi şi au o expresie de compasiune.Forţa degajată de aceşti ochi este însă foarte mare şi îl face pe bietul om să se cutremure.Adumbriţi şi liniştiţi,vizitatorii sau poatr proprietarii de drept ai grotei-cine poate şti?-se ordonează în cerc în jurul făpturii lipsite de forţă şi apărare.Încep fără grabă o horă domoală în jurul său.O mişcare uniformă spre stânga însoţită de sunete joase,guturale pe care el nu le poate înţelege dar care îi induc o stare de linişte.Paşii nu se aud de parcă ar pluti la mică distanţă de pământ.Din ochi li se revarsă un flux luminos care degajă căldură.Făpturile merg în continuare spre stânga descriind un cerc perfect.Aerul care îi înconjoară se încălzeşte treptat şi se ridică spre tavan.Ei merg fără oprire.Ritmul mersului se înteţeşte pe nesimţite.Picioarele încep să le atingă pământul şi acolo unde îl ating rămâne un cerc întunecat ca de arsură.Mâinile li se ridică spre tavan.Lumina din ochi se condensează într-un nor circular asemeni unui tor care le stă agăţat de vârfurile degetelor.Norul de pe degete răspândeşte o lumină vagă şi un miros sufocant.Picioarele li se afundă în pământ până la glezne.Mişcarea devine obsedantă şi pare că nu se va opri niciodată.Sunetele care o însoţesc devin tot mai pătrunzătoare.Duhul omului priveşte cu mirare suspendat de tavan ce se petrece jos.Parcă nici nu ar fi el.Trupul pare să se fi uscat.a rămas doar nişte piele întinsă pe oase.Stă închircit ca de o durere lăuntrică.Făpturile se opresc.Norul se condensează la loc în ochii roşii.O clipă stau în nemişcare apoi se aşează pe vine cu picioarele cufundate în şanţ.Mâinile lor se întind către trupul chircit şi uscat şi îl rup în bucăţi.Corpul pare că se zbate de durere dar spiritul suspendat nu percepe nimic din toate acestea.Nu se aude nimic,nici un scâncet,nici un urlet,nici un suspin.Doar convulsiile trupului sfâşiat trădează suferinţa enormă la care este supus.Nişte degete lungi se reped dintr-o dată şi îi scot ochii.Îi aruncă într-o parte.Bucăţile dezmembrate zac în neorânduială în cerc.Totul în cerc;nimic în afara lui!Apoi,fiecare bucată este curăţată de piele şi resturi de carne uscată până nu rămâne decât osul gol,gălbui.Coşul pieptului cu coastele prinse încă de el stă stingher în mijloc.Curbată,şira spinării leagă încă cuşca toracică de craniul dezgolit.Orbitele goale privesc cu mirare în sus.Dinţii strălucesc din alveolele maxilarelor deschise într-un strigăt de groază şi durere.Organe,sânge,nervi,nimic nu mai este.Un rest de schelet gol,neputincios,inutil.Atât.Dar spiritele nu se retrag.Adună toate rămăşiţele cu o precizie extraordinară şi într-o anumită ordine.Îşi scutură mâinile frenetic deasupra movilei de oase parcă ar dori să scape de ceva prins de degete.Întind degetele spre centru toţi,deodată şi o lumină albastră le răsare din vârfurile lor.Mâinile vibrează şi lumina cuprinde grămada de oase până în cele mai adânci locuri.Altă incantaţie.O altă temă,un alt ton şi cu totul alte sunete care par a fi cuvinte.Oasele se ordonează şi capătă o poziţie aşezat,sprijinit spre dreapta.Cu o viteză ameţitoare se întrupează la loc organe,vene,artere,nervi,muşchi,fascii,învelişuri,lichide,tot ce există în interirul unui corp omenesc normal.La urmă,totul se acoperă cu piele,păr,unghii.Apoi ,haine.Ultimii sunt ochii.Spiritele,aerul,grota se zguduie dun temelii.O rază albastră se ridică instantaneu,asemeni unei cobre şi cu o lovitură năprasnică de bici prinde duhul suspendat de tavan şi îl trimite în interiorul trupului cel nou.Simte cum forţa vitală se strecpară în interior prin fiacace por.Se ridică ameţit în picioare.În jur nu mai e nimeni.Se clatină.Simte fruntea plină de o sudoare rece.Cade,se ridică,o ia de la capăt ca într-o cursă care îl epuizează.Ud de sudoare,gâfâind,cade cu faţa în praf şi nu se mai ridică.Durerea interioară îl copleşeşte.Urlă ca din gură de şarpe.Grota amplifică urletul de fiară sfâşiată.Buzele se crapă de sete.O sete lăuntrică,o sete de apă,de viaţă,de „a fi”.Vrea să se ridice dar puterile îi sunt secătuite.Se lasă în voia unui somn binecuvântat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu