sâmbătă, 21 aprilie 2012

continuare

Se ridică şi porneşte spre izvor.La început păşeşte cu băgare de seamă.Apoi,pasul îi devine tot mai sigur şi mai degajat.După un timp nu se mai gândeşte pe unde merge.Pur şi simplu,merge.Merge printr-un culoar nu prea larg dar destul de încăpător pentru o deplasare normală.Simte încătuşarea pereţilor de piatră dar nu-l deranjează.Nu departe,i se pare că zăreşte ceva.

-Mi se pare,poate am innebunit;aici nimeni nu poate vedea nimic în întuneric .Mi-am pierdut minţile!

Dar ochii îi spun altceva.În faţa lui se cerne o boare de lumină,o horbotă ca o ceaţă aurie,strălucitoare.Pasul i se accelerează involuntar,maşinal.Asemeni unui animal,cu toate simţurile încordate,se duce....acolo,spre lumină,spre necunoscutul zărit ca prin vis.....se duce... fără teamă,fără judecată,fără regret.Orice s-ar  întâmpla de aici mai departe face parte dintr-un scenariu pe care nimeni nu-l cunoaşte.Se întâmpllă uneori ca oameni dintre cei mai rezervaţi ,mai logici şi mai raţionali să pornească în aventuri nebuneşti din care, mai întotdeauna  aduc la suprafaţă lucruri seaţionale.De ce sa nu se lanseze şi el într-o asemenea încercare? Va merge mai departe,dincolo de consecinţe,dincolo de viaţă şi de moarte,dincolo de „a fi”.Va merge şi va simţi doar mişcarea de înaintare a ideii,a iluziei sau a unui adveăr de altă calitate.Se trezeşte într-o sală dăltuită în stăncă albastră,un albastru pur,perfect care îţi lasă impreia unui cer perfect dintr-o dupăamiază înaltă de vară.Totul pare transparent şi cald,de o căldură umană,corporală.Piatra pare că se metamorfozează sub priviri în material organic,într-un fel de matrice primordială care te naşte şi te dispersiază continuu.Aproape toată podeaua e ocupată de un lac.Mai la o parte apare un horn care pare să se deschidă afară.Sub horn arde un foc iar lângă foc este un om.De jur împrejur sunt urme de şedere îndelungată.Gândul se revoltă:

-Am stat atâta vreme în apropierea acestui om şi n-am ştiut nimic despre el.Bizar!Deci poveştile despre grota Mokab nu sunt deşarte!

Omul ridică privirea spre el.Figura i se pare nespus de familiară.Nici măcar nu-i tresaltă inima.Omul acele se ridică în picioare cu uşurinţă şi statura aceea monumentală îl impresionează.Nu ştie ce trebuie să facă şi se lasă condus de instinct.Celălalt îşi încălzeşte mâinile la flacără.Apoi începe să se mişte lin spre stânga.Flacăra se ridică şi ea din pătulul său şi se transformă în două funii de foc împletite una în jurul celeilalte care porneasc spre cer prin deschizătura hornului.Omul,făptura aceea ,continuă să se mişte în jurul focului.Mormăie cuvinte neînţelese pe care parcă le înghite şi ,de la o vreme,îşi iuţeşte ritmul.Celălalt se lasă prins în joc.Nu înţelege şi nu poate repeta cuvintele dar urmează ritmul mişcării.De la o vreme se trezeşte mormăind şi el cuvinte pe care le ştie fără a le cunoaşte.Ritmul se înteţeşte tot  mai mult.Cel găsit,cel fără vărstă,se roteşte monoton.Haina lunngă şi largă îi acopere corpul.i se văd doar măinile.Deschide palmele şi cu clinchet de argint se desfac zalele unui lanţ.Îl lasă să cadă liber până la pământ.Îl mai scutură de câteva ori şi îi dă drumul pe pietre.Argintul se zvârcoleşte o clipă şi se aşează tăcut, ghem. Cei doi continuă să se rotească cu ochii închişi mormăie doar şi simt căldura focului. La un mmoment dat, şamanul e singur. Făptura înaltă a dispărut. Ca purtat de aripi nevăzute, se ridică pe funia de foc. Funia se contopeşte cu el. Focul nu-l arde.Îi străbate doar corpul de la un capăt la altul. Se caţără pe funie şi simte în palme atngerea solidă a flăcării. O simte şi de-a lungul trupului lipit de ea. Se caţără tot  mai uşor.Viteza devine tot mai  mare ochii nu mai disting nici un detaliu al drumului parcurs. Căldura începe să se amestece cu un aer mai răcoros şi mai proaspăt. Apoi,un aer prăfos. O lumină puternnică, orbitoare. Cu o viteză incredibilă trece prin miezul fierbinte al unui vulcan sau a unei galaxii. Nu are timp de întrebări şi răspunsuri.Totul curge fără putinţă de oprire.Simte fizic o apăsare,o curbare a spaţiului. O deschidere,două,trei, mai departe nu le mai poate număra.   

Luminările şi întunecările îl cuprind,îl înghit şi îl eliberează  continu. Sunete, zgomote, şuierături,fragmente de vorbe.Se naşte în fiinţa lui ideea unor porţi.În clipa în care gândul se prinde de această idee,începe alunecarea vertiginoasă înapoi.Fără durere,fără suferinţă,coboară de unde a pornit.Deşi este parte din acest ritual,celălalt pare să îl ignore.Cercurile descrise în jurul focului se lărgesc până când  cu o zvâcnitura neasşteptată şamanul,cel din altă lume,se aruncă în mijlocul flăcărillor.Pare o torţă de ceară care se evaporă lin.Sub un impuls necontrolat,se aruncă şi celălalt în foc,dar nu  se poate opri şi trece dincolo de flacăra pe care ni nu o simte.Ajuns de cealaltă parte,se uită înapoi şi-şi vede corpul material rămas înmărmurit.Separarea,ruperea,asta era!Taina.Nu ,nu poate fi adevărat.Ce vede el acolo?Cine poate sta de cealaltă parte?

-Cine eşti, străine!?

Nu răspunde nimeni.Ochii goi ai corpului abandonat îl privesc fără ţintă.Nici o mişcare.Ca un strigoi înţepenit în timp . Îl fulgeră un gând;dacă nu se mai întoarce? Dacă rămâne definitiv despărţit de corp?Dacă va bântui lumea ca o stafie?

Un duh rătăitor care sub impulsul amintirilor neşterse ar deveni periculos pentru oamenii cu care ar ajunge în con tact.

-Mă întorc sau mă despart definitiv de viaţa cea pe care o cunosc ?

-Te întorci,nenorocitule !

Îi răspunde,din adâncul fiinţei nedivizate ,gândul.

-Iar ai început să vorbeşti?

-Dacă te văd aşa confuz.

-Şi dacă nu mă întorc.?

-Ei,dacă nu te întorci,totul a fost în zadar.Nu trebuia să pui în mişcare atâtea forţe universale şi să chemi  Marele Şaman...

-Dar eu n-am chemat pe nimeni.

-Care eu?Care tu?

-Mă cam zăpăceşti.

-Crezi că mai poţi fi inconştientul care ai fost?Nu-ţi dai seama că trebuie să ai mai multă grijă cu ceea ce gândeşti chiar şi involuntar?

-Involuntar............atunci cum să am grijă?

-Nu ştiu.E traba ta.Să-ţi auzi subconştientul...

-Încă nu pot...

-Nici n-ai să poţi atâta timp cât rămâi blocat în logică.În intrebare.

-Cum?

-Trebuie să-ţi însuşeşti formele gând în  bloc sau formele gând intuitive axate pe sentimente,dorinţe,senzaţii.

-Pare un alt univers;sunt pregătit oare să stau la aceeaşi masă cu ceea ce spui tu_

-Dar eu sunt tu,nemernicule!Dacă ai ajuns la această întrebare,eşti deja departe.

-Ce tot spui acolo?

-Uite,..vorbeşti coerent cu mine,da?

-Da,doar eşti Gândul meu.

-Nu,nu mai sunt doar gândul tău,sunt o entitate liberă care dialoghează cu celălalt tu.

-Descoperirea Eu-lui primordial.....

-Puteai să mori în vale de foame,de sete,de căldură.Dac-ai şti cât s-a investit în tine?În emanciparea ta?Ca  să te facem să-i ajuşi pe alţii la rândul tău.

-Stai!

-S-a consumat energia valoroasă din tine!

-Stai!

-Atunci,întoarce-te!

Umbra plăpândă trece la pas,inapoi,prin flăcările care nu o ard.Nu mai conţine nimic material.Trece pur şi simplu şi se înfăşoară la loc pe corpul fizic.Senzaţia este neplăcută.Înăuntru e umed,cald şi miroase urât.

-Numai aşa,cu acest sacrificiu,pot ajuta mai departe oamenii.Pentru asta m-am retras,să pot găsi o cale de a-i ajuta pe semenii mei în momentele grele de cumpănă sau de boală.Da,da,trebuie să trăiesc pentru ei.

-Ţi-a venit mintea la cap!

-Ştii ceva? Mă tot întreb de ce vorbeşti atât de declasat?

-Vorbesc pr înţelesul tău,nătărăule !

-Nu pot să cred.Aşa mă apreciezi tu!?

-Hai! Gata!

-Vrei să spui că de acum înainte vom fi mereu împreună şi vom vorbi aşa mereu?

-Vreau să spun că mai bine ai intra în propriul tău corp şi ai analiza,conştient,ce găseşti acolo.

-Nu pot,mi-e greaţă.

-Ia intră din nou şi nu te mai scârbi de adevărul de acolo.Aşa simt toţi prima oară.Abia după mai multe încercări se obişnuiesc.

-Nu-i plăcut.

-Sigur că nu,noi cei imateriali ştim foarte bine asta,dar nu putem acţiona în nici un fel în formă energetică,cea curată şi plăcută,pe care nu te înduri să o înghesui în materie.

Mai trage o gură de aer curat,proaspăt şi se cufundă apoi,în tenebrele materiei care se preface mereu şi ca orice naştere continuă trebuie să fie udă,caldă,murdară.Acolo,în interioarul său se moare şi se renaşte.Şi moartea doare şi naşterea doare şi ambele lasă rămăşiţe care trebuie împinse afară.E scrâşnet surd şi vaiet în interiorul nostru şi doar lipsa noastră de sensibilitate ne dă posibilitatea de a trăi cu ele.Intră liniştit prin creştet şi se coboară printre cele două emisfere cerebrale tocmai în creierul primimtiv.În drumul său aude scrâşnetul neuronilor care vibrează sub nenumăratele impulsuri electrice pe care le transmit mai departe.Dă piept cu o nouă formă de energie;cea a neuronilor care funcţionează ,energie bioelectrică, şi încă ceva.Ceva ce nu prea cunoaşte.O formă latentă de energie care pare a fi o baterie de rezervă.În timp ce străbate substabţa albă scrâşnetul e tot mai puternic.Celule mari,cu funcţiuni multiple,muncesc din greu pentru menţinerea vieţii.A ajuns în creierul primitiv.Complexitatea organizării este impresionantă.Celulele materiei albe se întind ca o plasă în ochiurile şi pe suprafaţa căreia se distribuie cele cenuşii.Insule,nuclei,pete.Pare un peisaj scăpat de sub condeiul unui pictor .Curenţi electrici alergători de ici colo.În stînga şi în dreapta,în sus şi în jos.Aleargă nebuneşte fără să se încurce,fără să greşească traseul.Aici se vede maşina din noi.Uzina care susţine învelişul protector al sufletului,al entităţii celei reale care suntem.Spectcacolul este magnific.Atâta efort! Cât de dificilă şi complexă trebuie să fie existenţa pe această planetă ca să necesite un asemenea costum protector,o asemenea industrie de producere a energiei bio-elecctrice?De ce atâta efort?De ce atâta încrâncenare să ţină o structură  efemeră ca sufletul în condiţii atât de vitrege ca pe această planetă?Ceva îi scapă.Simte asta.Dar,acum e absorbit de explorareapropriei construcţii materiale.Aceasta era de fapt călătoria cea mai apropiată în alt univers.Era drumul spre interiorul său dar un drum conştient parcurs şi cu popasuri.Cum te poţi arunca cu gândul spre stele când tu nu ştii ce este în interiorul tău?Până  mai ieri,ştia desigur de funcţionând ,era cu totul altceva.

Ca o sămânţă energetică gânditoare,străbate meleaguri necunoscute şi neexplorate de toţi oamenii.Merge în continuare oriunde îl duce intuiţia şi întâlneşte în cale construcţii misterioase de substanţă cenuşie.O lumină plăcută,caldă se cerne de nicăieri peste tot.Vibraţiile şi zgomotele îl însoţesc la fiecare pas.Din tavanul unei săli spaţioase o puzderie de luminiţe se aprind şi se sting fără încetare parcă ar sta sub un cer de noapte liniştită plin cu stele.Pe măsură ce devine mai interesat şi mai curios,frecvenţa acestora creşte.Străbate ,apoi ,un teritoriu brăzdat de filoane lungi de materie foarte densă de-a lungul cărora abia se strecoară.În faţă îi apare o inntindere lichidă asemănătoare unei mări întunecate.Privită de aproape,devine clară,transparentă.Un fir de lichid se prelinge lin ca un izvor care se opreşte din când în când pentru ca apoi să pornească din nou.Totul pare atât de asemănător structurilor din exterior încât nu mai poate face diferenţa.Logica îi slăbeşte,cel puţin logica fenomenelor materiale din lumea din care a plecat.Nu-ţi mai dă seama unde se află ;înăuntru sau afară.Încearcă să ocolească lacu şi se apropie de izvor dar un şuierat puternic îl năuceşte.E prea aproape.Prea aproape de ce ?Câmpuri de forţă necunoscute îl ridică  şi îl menţin într-o stare de plutire.Poate nu este doar o senzaţie.Nu mai este propriul  său stăpân.Ar vrea să se întoarcă de unde a pecat dar acest lucru îi cere un efort uriaş de voinţă.Mai întâi trebuie să invingă levitaţia şi să se reaşeze cu picioarele pe pământ.Doamne,cât poate fi de greu!Îi aminteşte fără voia lui cât de greu era să obţină starea leviitaţie afară şi acum....? Acum  nu o poate nvinge în interior!Paradoxal.Totul devine paradoxal.Nu poate fi real,nu poate fi adevărat.Ce caută el acolo?Cum a ajuns la acel punct?Îi trebuie un reper,un punct de spijin pentru o idee.Aşa,gata,l-a găsit!O formă cenuşie din  cealaltă parte a vârtejului îi atrage atenţia.Gata! Asta e!Îşi invinge teama,se deconectează şi coboară brusc,violent.Totul îl doare.Ce nebunie!? Vrea sş fugş cât mai departe de locul acela şi chiar grăbeşte pasul.I se pare că alunecă şi se lasă în voia mişcării până când se trezeşte absorbit într-un tub strâmt.Pereţii tubului sunt alcătuiţi din alt f el de celule decât cele întâlnite până acum.Sunt mari,străvezii şi în interiorul lor se văd uzinele care lucrează continuu.Structuri cu forme bizare se agită încoace şi în colo.Altele stau pe loc şi doar vibrează fără încetare.Se apropie ca să privească mai de aproape acest spectacol grandios şi necunoscut.Nuclei globulari plutesc fără a fi impresionaţi de forfota din jurul lor.Coboară până la capăt şi se strecoară pe un firicel alb,sidefiu care trepidează mereu.Ştie că a trecut de-a lungul măduvei spinării după lungimea traseului şi după energia elecctrică imensă care se degajă.Alunecă pe unul dintre nervii cozii de cal prin care se termină măduva,Acum,va trebui să facă traseul de jos în sus,prin tot corpul şi să se oprească ceva mai mult dosr la anumite organe care îi vor permite accesul liber.Ar vrea să stea mai mult.Chiar ar vrea să nu mai iasă dar devine conştient de perturbările pe care le poate produce prin trecerea sa ca entitate energetică distictă prin atâtea circuite funcţionale şi hotărăşte ca deocamdată să renunţe.Ştie că are puterea de a se întoarce oricând doreşte şi de aceea nu regretă decizia.Alunecă vertical spre unul dintre orificiile de acces şi se trezeşte afară.Apoi,se redirecţionează spre ochi şi prin canalul lacrimal se cantonează în spaţiul epifizei.Omul de carne îşi recapătă toate facultăţile existenţiale.

-Aşa-i că a fost mult mai bine?

-Da,dar trebuie să mă mai întorc pentru că nu eram pregătit şi nu am putut vedea nimic.

-Nu-i  nici o grabă.Vei face asta de nenumărate ori,atât în corpul tău cât şi în cele bolnave care vor trebui făcute să funcţioneze din nou,dacă vor avea permmisiunea de viaţă.

-Deci ?

-Deci, la fiecare intrare trebuie să ai ppermisiunea de a interveni în ceea ce se petrece acolo

-Altfel ?

-Altfel ai face nişte prostii cât tine de mari pentru că aici,pe Pământ,în forma materială care te va acapara treptat în gândire şi simţire,vei dori să faci toţi oamenii nemuritori  şi cu organisme pertfecte

-Şi ce ar fi rău în asta?

-Totul !

-Mai lasă-mă !

-Ai interveni în nişte legi şi echilibre funcţionale ale Universului material care ar duce la dezastre planetare şi chiar galactice...

-Vrei să spui că ar dispare galaxia din cauza mea!

-Ar dispare vijelios şi dureros,nespus de dureros dacă întreg Univerul ar fi locuit numai de nemuritori...

-Din cauza noastră?A gândurilor noastre?

-Asta ar conta foarte puţin.Din cauza opririi materiei într-o stare unică de structurare şi a blocării mecanismelor de experimentare continuă care cer distrugerea necondiţionată a produsului de concepţie anterior pentru generarea altuia nou,neasemănător.

-Dar oamenii seamănă între ei,au un genom comun.........

-Reperele noastre temporale sunt nesemnificative la  nivel  cosmic.Diferenţele care par în timpul nostru  că se statornicesc încet sunt foarte accelerate la nivel universal.Acolo,departe,am trăit doar câteva ore care corespund etapelor multimilenare parcurse aici.

-Acolo,departe! Mă sufocă asemenea metafore. Acolo,unde!?

-Vezi, a sosit momentul să depăşeşti metoda analitică de judecare a contextelor...

-Stai,ai mers cam repede.............

-Mai avem timp,mai este destul timp.

-De fapt,ce mi se întâmplă?

-Aşa mai vii de-acasă! Devii şaman,nătărăule! Chiar nu înţelegi!?

-Aha!

-Vezi?

-Atunci,să-i dăm bătaie!

Gândul,însă,nu-i mai răspunde.Pare că s-a pitit pe undeva.Modalităţile de kucru în subconştient şi supraconştient se bazează pe deslegarea mesajelor simbolice şi asta e greu.Primeşti nişte fragmente de simbol pe care trebuie să înveţi să le ordonezi şi sa le trensferi în memorie,în propria ta bancă de date,pentru a le analiza, ulterior,în bloc fără a extrage fraze sau propoziţii din ele.Trecerea de la limbajul verbal la cel simbolic i se pare anevoioasă şi se vede serios întors din drumul pe care pornise şi pe care îl credea parcurs în bună parte.

-Mai am mult,foarte  mult, de învăţat !

Mut de uimire şi copleşit de amploarea experienţei trăite,se refugiază lângă peretele de stâncă şi se face ghem ca pentru rugăciune.Imagini pe care nu le reţinuse la momentul intrării în corp,încep a se derula încet în memorie.

continuare

După o vreme se ridică în picioare.Porneşte spre şipotul mărunt din adâncul grotei.E alt om.Apa răcoroasă îi vindecă arsura din maţe şi de pe faţă.Bea.amintiri dureroase îl năpădesc.acum nu-l mai doare nimic.Totul s-a liniştit.Caută din priviri locul unde s-au petrecut faptele.Ar fi trebuit să fi rămas ceva,un semn,poate şanţul..... Nimic.Trage aer in piept,se linişteşte şi începe să vorbească cu gândul său
-Ce a fost asta ?
-Asta................a fost o iniţiere.
-Nu..Afost mai mult.
-A fost,a fost,dar ce a fost?
-Cine erau?
-Cine?
Apoi,gândul o ia razna de unul singur:
-Au fost duhuri,demoni,spirite.
-Taci!
-Nu tac;de ce să tac?
-A fost o criză.
-Ce criză? Ce criză?
-Am leşinat.
-Nu ştii nimic.
-Tu ştii?
-Eu ştiu,eu ştiu tot.
-Spune-mi.
-Cui?!
Duce mâna la frunte.Îşi acoperă ochii cu podul palmelor.Gândul continuă să bolborosească de unul singur:
-Eu ştiu tot! Eu ştiu tot....
-Taci, nu te mai ascult
-Nu poţi,nu poţi.
Îşi încrucişează picioarele ţigăneşte,îşi îndreaptă spatele şi cu ochii pe jumătate închişi trage aer în piept.O undă de dulceaţă îl invadează.Totul durează doar câteva secunde după care setrezeşte la viaţă cu adevărat.Se ridică şi iese în lumina de afară.Totul aşteaptă parcă doar un semn pentru a se destrăma.Totul stă să moară.Simte schimbarea ce va urma dar nu o poate desluşi complet.Nerăbdarea îl copleşeşte.
-Trebuie să se întâmple ceva...
-Unde-i schimbarea? Unde se termină visul şi începe realitatea?
-A fost doar un vis?O halucinaţie?O nebunie?
Întrebările curg fără a lăsa loc nici unui răspuns.
-A fost doar o părere,o nebunie.... Ce se va fi mai întâmplat în vale?
Pune palma streşină la ochi,dar nimic nu-i dă de înţeles că valea s-ar fi schimbat de cum o ştia el.Aceeaşi dogoare grea se ridică de acolo.
-Ei,nimimc,nimic....încă nimic!
Simte că ochii lui au o putere anume de a pătrunde adâncurile depărtărilor.Parcă vede la distanţă mai bine decât aproape si,oricum,mult mai bine decât înainte.
-Nu-i posibil să văd mai bine.Duc o viaţă dintre cele mai aspre cu putinţă şi abia dacă gust ceva o dată la câteva zile.Când locuiam în vale duceam o viaţă de belşug şi sănătatea mea era mult mai şubredă.Poate amintirile îmi joacă feste.În depărtare se aude scheunatul jalnic al unui câine.
-Bietul de el!
Muntele ridică la cer glasul plin de jale al animalului.Dintr-o dată el,omul,îşi dă seama cât este de singur şi îl cuprinde frica.O simte crescând ca o umbră între el şi pădure,între el şi grptă,peste tot.Frica răsare de oriunde şi se lăţeşte ca o pată de întuneric până ce cuprinde totul.
-A fost destul scheunetul unui câine disperat şi tremură carnea pe mine.Atavisme.Când voi scăpa,oare,de amintirile din celelalte vieţi?
-....din alte vieţi? De unde îmi va fi venit ideea doar n-am murit încă!?
Se retrage în grotă.Dintr-o dată ideea de înăuntru se confundă cu aceea de spaţiu protejat,de posesiune,de intimitate.Se împiedică de câteva vreascuri de pe jos.Amintirea unui foc ocrotitor îi străbate mintea obosită de atâta frământare.Le adună unul câte unul,cu o religiozitate a singurătăţii şi le duce spre  intgrare.Începe să lovească nişte pietre să facă scântei.Nu iese decâi zgomotul.O stare de nemulţumire îl cuprinde.
-Altfel trebuie să fie,altfel.Parcă-mi amintesc ceva............
Privirea îi alunecă în umbra grotei de parcă ar căuta o amintire rămasă pe acolo.Afară se lasă întunericul.
-Se lasă noaptea . Constată că e noapte de parcă nu ar mai fi fost zile şi nopţi nenumărate până acum.Parcă ar fi prima noapte din viaţa lui şi mirarea apariţiei ei îl copleşeşte.Se strânge ghem cu spatele la peretele de stâncă şi închide pleoapele ca pentru somn.Îşi  dă seama că aşa,cu ochii închişi,vede mai clar decât cu ei deschişi.Se sperie şi îi deschide.
-Nu se poate!
În faţa lui,la o palmă de locul pe care abia îl părăsise se zbenguie câţiva tăciuni minusculi aprinşi  şi aproape arşi
-Aici nu era nimic.Sunt sigur,nu era nimic!
Aruncă la întâmplare vreascurile peste tăciuni în speranţa că vedenia va dispare dar flacăra veselă care izbucneşte îi contrazice aşteptările.Pune lemnişoare în continuare.Se ridică şi mai aduce de afară.Ceva nedesluşit îi inundă firea.Nu mai este singur.Are putere.Are un prieten,un aliat,un apărător,are un foc.
-Ce mai poate fi şi asta? Ce putere am căpătat şi eu nu ştiu?
-Nu-i adevărat,mi se pare,nu poate fi real!
Atinge un tăciune cu vârful degetului arătător al măinii drepte şi simte arsura vie.
-Stai,stai,asta-i peste poate!
Închide ochii şi îi deschide din nou.Focul e tot acolo şi arde liniştit.Încet,încet înţelege că schimbarea pe care o căuta pe dinafară s-a petrecut deja inlăuntrul său omenesc.Ar trebui să nu se mai mire şi să nu se mai întrebe de fiecare noutate pe care o trăieşte  pentru că şirul acestora abia a început.
-Ia să nu mă mai mir!Ce mă tot mir şi mă întreb atât?!La o parte cu logica pe care am deprins-o până acum.Trebuie doar să vreau.Asta-i taina mea!Trebuie doar să vreau şi lucrurile vor fi.Vor fi pur şi simplu pentru că sunt alt om.Să vreau binele,să nu vreau răutăţi şi urâciuni,să nu vreau nimic pentru mine..
Cuvintele i se rotesc grăbite în minte parcă ar fi un text citit,un legământ care nu trebuie uita dar nici lăsat scris.
-De unde îmi vin toate astea?
-Iar te întrebi?
-Iar.
-Până când te vei întreba, ele vor pluti ca nişte nori în jurul tău şi nu le vei pătrunde întregul înţeles.
-Trebuie să întreb iar
-Este ultima întrebare la care vei primi răspuns..
-Tu,cine eşti?Tu ,care îmi vorbeşti,tu nevăzut şi prezent.
-Eu?
-Ce o tot lungeşti?
-Eu sunt tu,sunt eul tău,sunt............Gândul.
-Opreşte-te!
-Ştiam că mă vei opri!
-Le ştii pe toate,nu?
-Toţi le ştim pe toate dar nu le conştientizăm,nnu ne dăm seama.De fiecare dată când trebuie să mă asculţi,mă respingi şi mă reduci la tăcere.Acum va trebui să-mi laşi libertatea,acum că ei te-au schimbat............
-Ei?Care ei?Cine?Ce tot spui?
-Te plângi?
-Cine se plânge?Care ei?
-Nu sunt obligat să-ţi răspund
-Eşti agresiv?
-Sunt aşa cum eşti tu.Dacă nu te reped nu mă vei asculta niciodată şi vei relua calvarul iar şi iar ca de fiecare dată când au încercat să te rearanjeze.
-Şi pentru asta.....?
-Pentru asta..............te opreşti şi mă laşi să vorbesc numai eu.Închide gura minţii şi lasă-te purtat de intuiţie.
O întrebare ,o nenorocită de întrebare îl frământă ca o obsesie.Atâta spiritualitate,atâta intuiţie,atâta detaşare şi atâta comentariu despre moarte,de fapt.Dacî alte lumi,lumea de dincolo este aşa cum o vedem,după orivaţiuni şi experienţe chinuitoare,perfectă şi cuprinsă de linişte şi armonie,de unde refuzul şi zbaterea continuă de a nu muri la primele simptome,de ce fiecare încearcă să mai prelungească puţin inevitabilul?Dacă n-ar fi ceva din toate astea am fi fericiţi să trăim şi să pierim ca firele de iarbă,de primăvara până toamna.Ne-am pleca liniştiţi capetele în faţa eternei dispariţii şi n-am mai suferi,n-am mai dramatiza,căci fiecare dintre noi,oricât de tare ar fi,tremură în străfundul sufletului în momentulfinal,şi,paradoxal,dacă n-ar fi nişte ritualuri la mijloc,ar trece dincolo cu ochii larg deschişi.Se gândeşte iar şi iar la faptul că întreaga retragere şi privaţiune ar fi în zadar.A încercat să judece,să ordoneze şi să justifice în tot felul trecerea.Nu poate răspunde la întrebare şi până nu află acest răspuns nu se va întoarce printre oameni.Ceea ce s-a petrecut în grota aceea a fost doar o reaşezare spirituală,o simplă  iniţiere.Câtă durere,câtă suferinţă?Ceva din adâncul său îi spune că şirul suferinţelor nu s-a sfârşit.Fiecare zi va fi o nouă încercare.Drumul pe care a pornit nu are întoarcere.Vrea să ştie,vrea să  poată,vrea să fie propriul său stăpân.Vrea să treacă dincolo de uşile închise ale experienţei finale şi să se întoarcă.Gândul năvalnic îl sufocă.Dacă l-ar putea domestici! Dacă l-ar putea opri o clipă,numai o clipă.Capul îi vâjâie.E obosit şi simte nevois să doarmă.Somnul,ah,somnul!Această pregătire din tinpul vieţii  pentru retragerea finală.Acest exerciţiu făcut noapte de noapte ca să nu uităm cum va fi la urmă.Unii spun că somnul nu-i decât o perioadă de odihnă,dar el ştie că somnul este trecerea parţială spre nefiinţă.O repetiţie generală.

Somnul nu-i aaduce alinare;scăpat din căpestrele minţii,gândul se rostogoleşte şi mai tare şi tinde să se prăvale în abisul nebuniei,al degradării ca fiinţă umană.Abisul îl cheamă.Grota îl ţine legat cu fire invizibile.Mai este ceva,mai este ceva.Ca să poată pleca ,trebuie mai întâi să mai afle ceva despre taina măruntaielor pământului,despre grotă,despre ascunzişurile sale.O provocare;asta e!Nimeni mai înaintea lui nu mersese mai departe de galeria principală.La izvor se opreau toţi şi nu intuiau că mai poate fi ceva mai departe.Bănuiaiu doar că grota se continuă.Unii dintre cei care mai fuseseră aici ,povesteau chiar despre un fir de aer rece care vine de undeva din spatele izvorului,dar întunericul de nepătruns şi lipsa de interes le-au înfrânt curiozitatea.Poate îşi spuseseră:la ce bun? Şi cam atât.Acum,el ajunsese dincolo de cuvinte şi simţea că explorarea grotei îi va deschide noi orizonturi.În timpul primului contact cu cealaltă realitate fusese puternic marcat de teamă.Frica îi paralizase întreaga fiinţă.Ştia că nu poate scăpa de acest sentiment decât dacă se aşează faţă în faţă cu el,decât dacă îl va cunoaşte în cele mai mmici amănunte şi dacă îl va integra ca pe o parte integrantă  din sine.Frica trebuia să devină la fel de inofensivă ca şi somnul sau foamea.Ea, însă ,îl pândea vicleană în spatele izvorului şi cu voci şoptite îşi apăra ultimul bastion.Îl pândea şi îl provoca;asta era,da,da,îl provoca asemenea unei fîpturi sâcâitoare care nici nu pleacă,nici nu vine mai aproape dar spune tot timpul ceva ce nu înţelegi pentru că eşti prea departe.De ce îi era frică? De ceea ce avea să întâlnească acolo?De faptul că nu vedea nimic?De faptul că  nu va întâlni nimic?Mintea îi construia tenebre zguduitoare.Scăpase caii la vale şi acum îi chircea sub loviturile ei.Trăia senzaţia că o ceaţă deasă,murdară îl învăluie complet de la vârful picioarelor,urcă apoi până la genunchi şi continuă să-i cuprindă tot trupul.Încearcă în zadar să-ţi privească măinile.Parcă nici nu sunt acolo,parcă nu au fost acolo nicioadată.I se pare că aude tot felul de zgomote,de paşi,de respiraţie a cuiva care vine tot mai aproape.Dar nu e numeni.Nu este nimeni! Propria lui respiraţie,o aude din adâncul fiinţei sale.Broboane de sudoare rece îi răsar pe frunte.Îşi dă seama că e una din multele feţe ale fricii.Începe să distingă pietrele,peretele cel mai apropiat.Ceaţa se destramă puţin câte puţin.Chingile de fier care îi încleştau acum câteva clipe tâmplele,slăbesc,N-are de ce să-i fie teamă. Nu-i nimeni acolo.Şi chiar dacă ar fi cineva,ce i-ar face lui,un pustnic?Ce rău să-i facă?Cesă-i ia?Viaţa?Viaţa lui nu mai reprezintă o valoare .Aşa slab şi ofilit cum e se destinde încet.Devine conştient de căldura trupului său.De ce a trebuit să gândescă din nou ca un om? El nu mai este,nu mai poate fi un om.Se linişteşte.Capul i se goleşte de gânduri şi de halucinaţii.Nu mai e sinngur,e împreună cu sinele pe care l-a regăsit.

joi, 29 martie 2012

continuarea povestii

De la o vreme,zilele şi nopţile par fără sfârşit.Gândurile ,tragedia din spatele său,aparent fără nici o logică,totul îl copleşeşte.Privirea cercetătoare cu care scrutează valea îi aduce date tot mai dezololante.Seceta avansează fără odihnă.Anotimpurile trec unul după altul,fără ca semnele vieţii să mai apară.Muntele începe şi el să  sufere.Grota răcoroasă de la început în care se adăposteşte se transformă într-o veritabilă temniţă. Sălbăticiunile care mai treceau prin preajmă s-au retras şi ele  în hăţişuri adânci sau,poate,au pierit.El nu le mai vede şi nu le mai aude de ceva timp.În adâncul grotei, pe peretele de stâncă cânva jilav abia mai licăre un firicel timid de apă dintr-un izvor.Zilele trec.O mare agitaţie şi nelinişte pun stăpânire pe sufletul lui.

Ce caută el aici?De ce toate astea?Şi dacă va ajunge un iluminat,cu ce va fi mai bun?Nu era mai bine să fi rămas în Kor?de ce fuge de oameni?De ce nu a plecat îmoreună cu ceilalţi?Tot ce învăţase mai inainte se destrăma sub teroarea singurătăţii,a izolării.Simţea că nu este pregătit pentru o asemenea încercare.Se simţea neputincios în faţa propriei sale firi.Ştia că trebuie să renunţe  la „ego” dar,faptul că se afla acum,aici,ferit de nenorocirea din vale,nnu era chiar cea mai clară expresie a acestui „ego” sub forma spiritului de conservare?Dar dacă nu este aşa!?A pornit la acest drum cu inten ţia de a fi folositor celorlalţi.Câţi dintre ei mai trăiesc,oare?Câţi dintre ei vor mai beneficia de rezultatele eforturilor sale?Uneori nu mai  înţelege mobilul demersului său.Ce face el aici? Ce caută?Se ascunde sau caută o ieşire?Vrea să stăpânească lumea?Ce vrea ,de fapt? Ce vrea...............?

Vrea să fie o clipă singur cu el însuşi,să-şi vadă propriul chip în oglinda suferinţei şi a groazei.Vrea să se dezbrace de toate zorzoanele vieţii şi să poată sta gol în faţa Nemărginitului.Vrea să se scalde în fluviul Cunoaşterii şi crede că aceasta începe cu descoperirea de sine.Seceta,suferinţa din jur,devastarea elementului logic sunt doar începutul.Impulsul necesar pentru Marele Salt.Saltul în Adevărul Absolut.Nu ştie nimic despre ce va urma şi nici despre ce va ajunge până la urmă.Nu  ştie nici dacă încercările vor fi concrete sau imaginare;le bănuieşte doar şi nu ştie dacă le va face faţă.Dacă va muri,ştie că nu îndurera pe nimeni şi nu va şti nimeni de el acolo,în grota aceea uitată de lume şi de Dumnezeu.Va muri un nimeni,şi atât.Orele trec.Zilelecu  trec nenumărate şi nemăsurate.Din vale se ridică spre munte doar aerul dogoritor care vorbeşte despre moarte şi durere,de ritmul neîntrerupt al vieţii,de distrugere pentru o nouă refacere şi de chinurile inutile ale celor fixaţi în mirajul eternităţii lor,a lucrurilor care îîi înconjoară,a celor care nu au unde să plece pentru că nu pot pleca din faţa propriului lor chip.Alte ritmuri,alte adevăruri,alt Univers!În clipele de furie în faţa neputinţei de a-i ajuta pe ceilalţi,îşi sfâşie carnea de pe piept cu unghiile.Nimic,nimeni nu-l opreşte.Durerea o simte ca prin vis.Se tăvăleşte pe podeaua peşterii,se târâie prin praf şi o arsură sălbatică se dezlănţuie în măruntaiele sale.Se chirceşte şi sufere dincolo de limitele ştiute;apoi cade secerat de o mână nevăzută ,într-un leşin aducător de pace şi linişte.În jur,totul se luminează.Se vede pe sine chircit,tăvălit lângă peretele de stâncă,dar piatra nu mai este cenuşie şi aspră ci a căpătat dintr-o dată sclipiri de viaţă.Este vie.Cu adevărat vie!Parcă în spatele stâncii,în grosimea muntelui ar fi răsărit un soare blând cu totul diferit de astrul dogoritor care macină resturile vieţii din vale.În jurul său,nişte fiinţe,un grup masiv de fiinţe pe care nu le cunoaşte şi nici nu-şi aminteşte să le mai fi văzut vreodată.Cu toate acestea,ele par a-l cunoaşte şi chiar dau semne de înţelegere şi blândeţe.Par hotărâte să nu bruscheze în nici un fel mica făptură urgisită care stă ghemuită lângă peretele de piatră.Un singur fapt trădează apartenenţa lor la o altă lume,la o altă dimensiune astrală:ochii.Ochii lor sunt roşii parcă făcuţi din flacără oprită pe loc.Nu sunt duşmănoşi şi au o expresie de compasiune.Forţa degajată de aceşti ochi este însă foarte mare şi îl face pe bietul om să se cutremure.Adumbriţi şi liniştiţi,vizitatorii sau poatr proprietarii de drept ai grotei-cine poate şti?-se ordonează în cerc în jurul făpturii lipsite de forţă şi apărare.Încep fără grabă o horă domoală în jurul său.O mişcare uniformă spre stânga însoţită de sunete joase,guturale pe care el nu le poate înţelege dar care îi induc o stare de linişte.Paşii nu se aud de parcă ar pluti la mică distanţă de pământ.Din ochi li se revarsă un flux luminos care degajă căldură.Făpturile merg în continuare spre stânga descriind un cerc perfect.Aerul care îi înconjoară se încălzeşte treptat şi se ridică spre tavan.Ei merg fără oprire.Ritmul mersului se înteţeşte pe nesimţite.Picioarele încep să le atingă pământul şi acolo unde îl ating rămâne un cerc întunecat ca de arsură.Mâinile li se ridică spre tavan.Lumina din ochi se condensează într-un nor circular asemeni unui tor care le stă agăţat de vârfurile degetelor.Norul de pe degete răspândeşte o lumină vagă şi un miros sufocant.Picioarele li se afundă în pământ până la glezne.Mişcarea devine obsedantă şi pare că nu se va opri niciodată.Sunetele care o însoţesc devin tot mai pătrunzătoare.Duhul omului priveşte cu mirare  suspendat de tavan ce se petrece jos.Parcă nici nu ar fi el.Trupul pare să se fi uscat.a rămas doar nişte piele întinsă pe oase.Stă închircit ca de o durere lăuntrică.Făpturile se opresc.Norul se condensează la loc în ochii roşii.O clipă stau în nemişcare apoi se aşează pe vine cu picioarele cufundate în şanţ.Mâinile lor se întind către trupul chircit şi uscat şi îl rup în bucăţi.Corpul pare că se zbate de durere dar spiritul suspendat nu percepe nimic din toate acestea.Nu se aude nimic,nici un scâncet,nici un urlet,nici un suspin.Doar convulsiile trupului sfâşiat trădează suferinţa enormă la care este supus.Nişte degete lungi se reped dintr-o dată şi îi scot ochii.Îi aruncă într-o parte.Bucăţile dezmembrate zac în neorânduială în cerc.Totul în cerc;nimic în afara lui!Apoi,fiecare bucată este curăţată de piele şi resturi de carne uscată până nu rămâne decât osul gol,gălbui.Coşul pieptului cu coastele prinse încă de  el stă stingher în mijloc.Curbată,şira spinării leagă încă cuşca toracică de craniul dezgolit.Orbitele goale privesc cu mirare în sus.Dinţii strălucesc din alveolele maxilarelor deschise într-un strigăt de groază şi durere.Organe,sânge,nervi,nimic nu mai este.Un rest de schelet gol,neputincios,inutil.Atât.Dar spiritele nu se retrag.Adună toate rămăşiţele cu o precizie extraordinară şi într-o anumită ordine.Îşi scutură mâinile frenetic deasupra movilei de oase parcă ar dori să scape de ceva prins de degete.Întind degetele spre centru toţi,deodată şi  o lumină albastră le răsare din vârfurile lor.Mâinile vibrează  şi lumina cuprinde grămada de oase până în cele mai adânci locuri.Altă incantaţie.O altă temă,un alt ton şi cu totul alte sunete care par a fi cuvinte.Oasele se ordonează  şi capătă o poziţie aşezat,sprijinit spre dreapta.Cu o viteză ameţitoare se întrupează la loc organe,vene,artere,nervi,muşchi,fascii,învelişuri,lichide,tot ce există în interirul unui corp omenesc normal.La urmă,totul se acoperă cu piele,păr,unghii.Apoi ,haine.Ultimii sunt ochii.Spiritele,aerul,grota se zguduie dun temelii.O rază albastră se ridică instantaneu,asemeni unei cobre şi cu o lovitură năprasnică de bici prinde duhul suspendat de tavan şi îl trimite în interiorul trupului cel nou.Simte cum forţa vitală se strecpară în interior prin fiacace por.Se ridică ameţit în picioare.În jur nu mai e nimeni.Se clatină.Simte fruntea plină de o sudoare rece.Cade,se ridică,o ia de la capăt ca într-o cursă care îl epuizează.Ud de sudoare,gâfâind,cade cu faţa în praf şi nu se mai ridică.Durerea interioară îl copleşeşte.Urlă ca din gură de şarpe.Grota amplifică urletul de fiară sfâşiată.Buzele se crapă de sete.O sete lăuntrică,o sete de apă,de viaţă,de „a fi”.Vrea să se ridice dar puterile îi sunt secătuite.Se lasă în voia unui somn binecuvântat.

sâmbătă, 24 martie 2012



De altfel,cea mai mare parte dintre locuitorii cetăţii plecaseră deja spre alte locuri şi doar câţiva mai bântuiau pe străzile pavate cu dale de granit cenuşiu,montate ca pentru o veşnicie,care se destrămau în braţele sece tei.Altă dată ,pe marginea străzilor erau vase pline cu flori care te îmbătau cu parfumul lor delicat.Era o adevărată mândrie pentru locuitorii oraşukui să cutive flori minunate aduse din cine ştie ce păaţi ale lumii,care de care mai frumoase şi mai exotice.Aerul era mereu proaspăt şi înmiresmat.Într-o  lume dominată de violenţă şi isterie,Korul părea o oază de linişte şi echilibru.Aşa a fost până ce a lovit seceta nemiloasă.Singura scăpare ar fi  fost retragerea către munţii din depărtare.Dacă  îţi roteşti privirea ,observi lanţul lor aproape perfect care înconjoară valea .Cetatea se întinde până foarte aproape de poalele munţilor.Munţii Goda,cu nume straniu dar reprezentativ,din care coboară       năvalnic Silarul  purtând cu el viaţa .Totul,până  în toamna în care ploile nu s-au mai întors după arşiţa verii.Semn rău.Urma un a n secetos. Aşa a şi fost numai că seceta a continuat încă un an şi încă unul şi apoi fără încetare ani şi ani la rând până ce totul  a început să sufere.Grădinile au murit,oamenii au fugit cât au văzut cu ochii şi s-au retras în munţi,parte dintre ei au plecat chiar mai departe fără să ştie că şi acolo urmau să găsească tot aşa ceva.Pământul s-a pârjolit,pietrele s-au dezgolit ca nişte uriaşi trişti,muntele,chiar şi muntele a început să sufere.Au început incendiile,întâi mai mici şi izolate,apoi tot  mai extinse ,apoi iadul.Câţiva cunoscători în arta suprsvieţuirii s-au îngropat adânc în munte,tot mai adânc.

Departe,în inima pădurilor,în grota Mokab,a rămas un om.Singur.Ascuns sau izolat,nici el nu ştie.Numele lui este.....dar ce importanţă are numele lui în această lume a morţii.Îşi aminteşte clar cum s-a îndepărtat de oameni de parcă presimţise ceva.Era student la filozofie la Universitatea din Kor şi de la o vreme începuse să aibă nişte revelaţii ciudate mai ales înanumite nopţi.Cerul părea că se deschide şi soarele clocotitor pârjolea Korul până la ultima suflare.I-a venit ideea că singura rezolvare a problemei ar fifost penitenţa personală şi meditaţia adâncă .Nu era străin de aceste practici pe care le mai folosise şi cu alte ocazii grele.Nu ştia dacă efectele urmau să fie valabile pentru un număr mai mare de persoane şi dacă sacrificiul unuia singur era de ajuns.Îşi aduce aminte cu claritate momentul în care a hotărât să se rupă de lumea obişnuită şi să ia calea sihăstriei.

A înţeles că nenorocirea care se abătuse aspra cetăţii sale se manifesta cu aceeaşi intensitate asupra mai multor regiuni ale planetei.Oamenii nu puteau depăşi acest impact decât prin răbdare şi credinţă dar în asemenea  momente este foarte greu,dacă nu imposibil să le vorbeşti despre răbdare şi despre credinţă.Mai ales despre credinţă,după ce s-au rugat luni de zile fără încetare pentru iertarea păcatelor şi ajutorul cerului care,aşa cum se întâmplă de obicei,nu a venit sau va veni prea târziu,mult prea târziu pentru a  mai fi interpretat ca ajutor.Disperarea ridică din străfunduri cea mai  violentă şi distrugătoare latură a fiinţei umane-înclinaţia de a ucide.Treptat,treptat aceste gânduri au pus stăpânire pe el.Nu mai vedea viaţa ca mai înainte.Nu-l mai interesa nimic din tot ceea ce se petrecea în jurul său.Nimic  nu mai conta pentru tânărul de 20 de ani care,involuntar,deschisese ochii asupra unei faţete nebănuite a existenţei.Înţelesese că „a fi „ este mult mai complex decât „a exista”.Închis în sine şi dezorientat a ales ca soluţie retragerea în munţii Negal.Erau sălbatici,neatinşi şi acolo îţi puteai limpezi gândurile pierdut în nenumăratele peşteri formate datorită structurii complexe a rocilor ce îi alcătuiau.Ştia deja din spusele vracilor că acolo puteai găsi o mulţime de plante comestibile şi vindecătoare şi c vhiar începuse să le înveţe.Se gândea că dacă tot pleacă să se roage să folosească acecst timp şi pentru a deprinde arta vindecării şi comunicării cu alte dimensiuni astrale.Pentru cî a învăţa limbajul plantelor şi a toate câte sunt considerarte necuvântătoare este egal cu a intra în comunicare cu dimensiunile subtile ale altor dimensiuni de manifestare materială şi nu numai.Era un om obişnuit;un tânăr curios  care nu-şi dădea bine seama ce înseamnă recluziunea şi ce capcane îţi întinde ea.Nu bănuia că dintre toate pericolele care l-ar fi pândit unul era cel mai  greu de înfruntat:singurătatea.Nu era deosebit de sociabil dar nici feţele nevăzute ale singurătăţii nu le cunoscuse;felul în care te macină i te învăluie putându-te pe nesinţite spre nebunie.Pentru toate există,însă, un inceput şi el avea să afle toate acestea din proprie experienţă.Lângă singurătate vor veni pe rând temeri de tot felul şi neputinţe şi suferinţe care vor face tot mai greu drumul spre desăvârşire.

joi, 22 martie 2012

o calatorie in lumea paralela



N

ici nu-ţi poţi imagina dezastrul de atunci.Seceta cumplită dura de ani în şir şi nu se mai termina .Pământul uscat,spulberat de vânturile care băteau fără încetare se desfăcea bucată cu bucată în miliarde de fire de praf.Se răscolea şi se zvârcolea cuprins parcă de o durere fără margini.Rănile mari,cenuşii-albăstrii lăsau să se  vadă la suprafaţă stâncile de temelie.Peste câmpia Silarului bate vântul morţii şi al distrugerii.Cerul albastru se lasă străpuns doar de razele nemiloase ale soarelui,şuvoi de fierbinţeală şi strălucire.Noaptea cade brusc şi aduce cu sine  dogoare şi mai mare.Oamenii dau semne de nebunie.Îşi dau seama că trebuie să plece,să lase în urma lor toată agoniseala ,toate lucruşoarele adunate mai greu sau mai uşor de-a lungul,poate a nenumărate generaţii.Să ia calea pribegiei către nici ei nu ştiu unde,poate către muntele de la orizont,în cel mai bun  caz. Oricum ar fi,nu mai pot suporta dezastrul.Sufletul cetăţii s-a stins.Apele au secat aproape de tot în fântâni,doar râul altădată năvalnic şi capricios,se scurge slinos printre movilele de praf adunate de o parte şi de alta a malurilor roase de vânt.Chiar şi el pare a răsufla greu sub arşiţă.Pădurea seculară mai trimite o boare de răcoare,dar suflul plin de viaţă al hugeagurilor umbroase s-a stins.S-au stins trilurile păsărelelor din tufişuri şi fâşâitul pasului furişat al jivinelor din spatele arbuştilor,au dispărut fluturii de mătase şi gândacii şi furnicile şi mersul implacabil al  norilor pe cer.Totul pare să se fi oprit pe loc.Totul pare să aştepte ceva,ceva nemaivăzut,ceva nemaiauzit.Dar acest ceva nu se întâmplă.Cetatea Kor agonizează.Crăpături largi se deschid în pereţii caselor.Pe ici,pe colo,multe din etajele caselor au crăpat atât de tare încât au început să se năruie.Din nord se strecoară zgomote furişate.Korul este atât de slăbit încât duşmanii săi au decis că ar fi cel mai bun moment să-l atace şi să termine odată pentru totdeauna cu strălucirea şi aroganţa acestui cuib de cultură şi civilizaţie.De multă vreme le stătea în cale şi ori de câte ori erau comparaţi cu vecinii lor se simţeau ofensaţi de diferenţa enormă de nivel de trai.Sălbatici şi nestăpâniţi decât de goana după aur,tribul nordicilor se vedea blocat la porţile cetăţii.De fiecare dată se negocia cumva situaţia şi trebuiau să plece fără gălăgie şi batjocură.Practic,trecuseră de porţile cetăţii doar cu ocazia unor schimburi de mărfuri şi pentru cine ştie ce tratate între conducători.Acum,setea de răzbunare se trezise în  nordici şi credeau că este cel mai bun moment pentru opunere la punct.De fapt,cei din Knor nu le pricinuiseră niciodată vreun rău anume,dar simplul fapt că ei existau şi că trăiau mai bine producea nemulţumire printre barbari.

joi, 15 martie 2012

continuare

Traim vremuri extraordinare.Cine si-ar fi imaginat acum 50 de ani internetul?Cine si-ar fi imaginat telefonul mobil?Cine ar fi crezut ca vom zbura macar si in spatiul imediat superior stratosferei?Si satelitii care se invart pe orbita circumterestra?Transplanturile,celulele STEM,si nu mai departe codul genetic?Ma gandesc cu nostalgie cat de la moda erau datarile cu carbon radioactiv si cat de aproape de a fi uitate sunt ele azi.Sunt doar cateva la care putem sa adaugam o lista fara sfarsit.Toate,toate in 50 de ani!Pentru acest pas a fost nevoie ca la doar cateva secole in urma sa mmoara oameni pentru convingerile lor stiintifice,sa se cramponeze capii unor universitati ilustre in parerile lor si sa fie contestati o multime de ganditori asa -zis neautorizati.Pentru ce?Pentru a nu fi deranjate capetele incoronate ale stiintei din somnul lor caldut,pentru a nu li se stirbi autoritatea spumoasa,pentru ca TINEM PE LOC LUMEA DECAT SA NE URNIM NOI CREIERELE.Oricum,vremurile acelea s-au stins si azi,azi vorbim mai mult,ne exprimam convingeri care ne-ar fi trimis la moarte si initiem studii pentru care am fi fost declarati nebuni si bine imbibati cu valium am fi fost ascunsi intr-un ospiciu.Cam asa merg treburile aici,pe Pamant.Pentru ca eu,un mare nimeni ,sa pot scrie aici,acum to\te astea au murit o multime de stiuti si nestiuti.Dar a trecut.Azi privim cu incredere spre stele si chiar mai departe la lumi paralele,la universuri alternative.Am inteles ca nu suntem singuri in Univers si asteptam sa evoluam pana la momentul in care vom putea lua legatura cu cei ce ne asteapta afara.Abia acum consimtim ca viata noastra este observata si studiata de altii ca noi.Timpul liniar dispare,spatiul se contracta si se destinde ca intr-o respiratie a unui organism gigantic,cele trei axe Ox,Oy,Oz se deplaseaza in diferite directii si ne cam pun mintea la  munca.Este mminunat sa traiesti la momentul saltului calitativ.Este minunat sa vezi cu ochii fizici cum lumea ca intreg se desparte in razboinici,ganditori,pionieri ai noii ere,reticenti,conservatori,etc.Se tot vorbeste de globalizare si de cat rau sau bine ar face acest concept omenirii.Va dati seama cat de veche este aceasta disputa? Atata vreme cat in cele mai vechi texte cunoscute ale omenirii,si ma refer la Veda sau Upanishadah sau la textele mayase lumea este vazuta ca un corp,un organism unic alcatuit din miliarde de subansamble care trebuie sa ctioneze corelat si armonios cum ne mai putem insusi termenul de globalizare ca pe ceva descoperit de noi?Globalizarea nu este un concept,este o realitate absoluta si cei care au avut rabdarea si intelegerea sa citeasca Kubalyon-ul stiu ce este o realitatea absoluta.Totul merge mai departe pentru ca Universul traieste.Este un organnism viu.Asa cum in corpurile noastre,in celulele noastre sunt continute adevarate uzine,centrale energetice,fabrici prelucratoare,statii de  epurare,evacuare a deseurilor,la fel Universul contine miriade de celuile corpuri materiale care fac acelasi lucru.Noi suntem in economia universala niste celule care isi indeplinesc functiunile prestabilite.Ce globalizare mai viseaza unii ,oare?