continuare

După o vreme se ridică în picioare.Porneşte spre şipotul mărunt din adâncul grotei.E alt om.Apa răcoroasă îi vindecă arsura din maţe şi de pe faţă.Bea.amintiri dureroase îl năpădesc.acum nu-l mai doare nimic.Totul s-a liniştit.Caută din priviri locul unde s-au petrecut faptele.Ar fi trebuit să fi rămas ceva,un semn,poate şanţul..... Nimic.Trage aer in piept,se linişteşte şi începe să vorbească cu gândul său

-Ce a fost asta ?

-Asta................a fost o iniţiere.

-Nu..Afost mai mult.

-A fost,a fost,dar ce a fost?

-Cine erau?

-Cine?

Apoi,gândul o ia razna de unul singur:

-Au fost duhuri,demoni,spirite.

-Taci!

-Nu tac;de ce să tac?

-A fost o criză.

-Ce criză? Ce criză?

-Am leşinat.

-Nu ştii nimic.

-Tu ştii?

-Eu ştiu,eu ştiu tot.

-Spune-mi.

-Cui?!

Duce mâna la frunte.Îşi acoperă ochii cu podul palmelor.Gândul continuă să bolborosească de unul singur:

-Eu ştiu tot! Eu ştiu tot....

-Taci, nu te mai ascult

-Nu poţi,nu poţi.

Îşi încrucişează picioarele ţigăneşte,îşi îndreaptă spatele şi cu ochii pe jumătate închişi trage aer în piept.O undă de dulceaţă îl invadează.Totul durează doar câteva secunde după care setrezeşte la viaţă cu adevărat.Se ridică şi iese în lumina de afară.Totul aşteaptă parcă doar un semn pentru a se destrăma.Totul stă să moară.Simte schimbarea ce va urma dar nu o poate desluşi complet.Nerăbdarea îl copleşeşte.

-Trebuie să se întâmple ceva...

-Unde-i schimbarea? Unde se termină visul şi începe realitatea?

-A fost doar un vis?O halucinaţie?O nebunie?

Întrebările curg fără a lăsa loc nici unui răspuns.

-A fost doar o părere,o nebunie.... Ce se va fi mai întâmplat în vale?

Pune palma streşină la ochi,dar nimic nu-i dă de înţeles că valea s-ar fi schimbat de cum o ştia el.Aceeaşi dogoare grea se ridică de acolo.

-Ei,nimimc,nimic....încă nimic!

Simte că ochii lui au o putere anume de a pătrunde adâncurile depărtărilor.Parcă vede la distanţă mai bine decât aproape si,oricum,mult mai bine decât înainte.

-Nu-i posibil să văd mai bine.Duc o viaţă dintre cele mai aspre cu putinţă şi abia dacă gust ceva o dată la câteva zile.Când locuiam în vale duceam o viaţă de belşug şi sănătatea mea era mult mai şubredă.Poate amintirile îmi joacă feste.În depărtare se aude scheunatul jalnic al unui câine.

-Bietul de el!

Muntele ridică la cer glasul plin de jale al animalului.Dintr-o dată el,omul,îşi dă seama cât este de singur şi îl cuprinde frica.O simte crescând ca o umbră între el şi pădure,între el şi grptă,peste tot.Frica răsare de oriunde şi se lăţeşte ca o pată de întuneric până ce cuprinde totul.

-A fost destul scheunetul unui câine disperat şi tremură carnea pe mine.Atavisme.Când voi scăpa,oare,de amintirile din celelalte vieţi?

-....din alte vieţi? De unde îmi va fi venit ideea doar n-am murit încă!?

Se retrage în grotă.Dintr-o dată ideea de înăuntru se confundă cu aceea de spaţiu protejat,de posesiune,de intimitate.Se împiedică de câteva vreascuri de pe jos.Amintirea unui foc ocrotitor îi străbate mintea obosită de atâta frământare.Le adună unul câte unul,cu o religiozitate a singurătăţii şi le duce spre  intgrare.Începe să lovească nişte pietre să facă scântei.Nu iese decâi zgomotul.O stare de nemulţumire îl cuprinde.

-Altfel trebuie să fie,altfel.Parcă-mi amintesc ceva............

Privirea îi alunecă în umbra grotei de parcă ar căuta o amintire rămasă pe acolo.Afară se lasă întunericul.

-Se lasă noaptea . Constată că e noapte de parcă nu ar mai fi fost zile şi nopţi nenumărate până acum.Parcă ar fi prima noapte din viaţa lui şi mirarea apariţiei ei îl copleşeşte.Se strânge ghem cu spatele la peretele de stâncă şi închide pleoapele ca pentru somn.Îşi  dă seama că aşa,cu ochii închişi,vede mai clar decât cu ei deschişi.Se sperie şi îi deschide.

-Nu se poate!

În faţa lui,la o palmă de locul pe care abia îl părăsise se zbenguie câţiva tăciuni minusculi aprinşi  şi aproape arşi

-Aici nu era nimic.Sunt sigur,nu era nimic!

Aruncă la întâmplare vreascurile peste tăciuni în speranţa că vedenia va dispare dar flacăra veselă care izbucneşte îi contrazice aşteptările.Pune lemnişoare în continuare.Se ridică şi mai aduce de afară.Ceva nedesluşit îi inundă firea.Nu mai este singur.Are putere.Are un prieten,un aliat,un apărător,are un foc.

-Ce mai poate fi şi asta? Ce putere am căpătat şi eu nu ştiu?

-Nu-i adevărat,mi se pare,nu poate fi real!

Atinge un tăciune cu vârful degetului arătător al măinii drepte şi simte arsura vie.

-Stai,stai,asta-i peste poate!

Închide ochii şi îi deschide din nou.Focul e tot acolo şi arde liniştit.Încet,încet înţelege că schimbarea pe care o căuta pe dinafară s-a petrecut deja inlăuntrul său omenesc.Ar trebui să nu se mai mire şi să nu se mai întrebe de fiecare noutate pe care o trăieşte  pentru că şirul acestora abia a început.

-Ia să nu mă mai mir!Ce mă tot mir şi mă întreb atât?!La o parte cu logica pe care am deprins-o până acum.Trebuie doar să vreau.Asta-i taina mea!Trebuie doar să vreau şi lucrurile vor fi.Vor fi pur şi simplu pentru că sunt alt om.Să vreau binele,să nu vreau răutăţi şi urâciuni,să nu vreau nimic pentru mine..

Cuvintele i se rotesc grăbite în minte parcă ar fi un text citit,un legământ care nu trebuie uita dar nici lăsat scris.

-De unde îmi vin toate astea?

-Iar te întrebi?

-Iar.

-Până când te vei întreba, ele vor pluti ca nişte nori în jurul tău şi nu le vei pătrunde întregul înţeles.

-Trebuie să întreb iar

-Este ultima întrebare la care vei primi răspuns..

-Tu,cine eşti?Tu ,care îmi vorbeşti,tu nevăzut şi prezent.

-Eu?

-Ce o tot lungeşti?

-Eu sunt tu,sunt eul tău,sunt............Gândul.

-Opreşte-te!

-Ştiam că mă vei opri!

-Le ştii pe toate,nu?

-Toţi le ştim pe toate dar nu le conştientizăm,nnu ne dăm seama.De fiecare dată când trebuie să mă asculţi,mă respingi şi mă reduci la tăcere.Acum va trebui să-mi laşi libertatea,acum că ei te-au schimbat............

-Ei?Care ei?Cine?Ce tot spui?

-Te plângi?

-Cine se plânge?Care ei?

-Nu sunt obligat să-ţi răspund

-Eşti agresiv?

-Sunt aşa cum eşti tu.Dacă nu te reped nu mă vei asculta niciodată şi vei relua calvarul iar şi iar ca de fiecare dată când au încercat să te rearanjeze.

-Şi pentru asta.....?

-Pentru asta..............te opreşti şi mă laşi să vorbesc numai eu.Închide gura minţii şi lasă-te purtat de intuiţie.

O întrebare ,o nenorocită de întrebare îl frământă ca o obsesie.Atâta spiritualitate,atâta intuiţie,atâta detaşare şi atâta comentariu despre moarte,de fapt.Dacî alte lumi,lumea de dincolo este aşa cum o vedem,după orivaţiuni şi experienţe chinuitoare,perfectă şi cuprinsă de linişte şi armonie,de unde refuzul şi zbaterea continuă de a nu muri la primele simptome,de ce fiecare încearcă să mai prelungească puţin inevitabilul?Dacă n-ar fi ceva din toate astea am fi fericiţi să trăim şi să pierim ca firele de iarbă,de primăvara până toamna.Ne-am pleca liniştiţi capetele în faţa eternei dispariţii şi n-am mai suferi,n-am mai dramatiza,căci fiecare dintre noi,oricât de tare ar fi,tremură în străfundul sufletului în momentulfinal,şi,paradoxal,dacă n-ar fi nişte ritualuri la mijloc,ar trece dincolo cu ochii larg deschişi.Se gândeşte iar şi iar la faptul că întreaga retragere şi privaţiune ar fi în zadar.A încercat să judece,să ordoneze şi să justifice în tot felul trecerea.Nu poate răspunde la întrebare şi până nu află acest răspuns nu se va întoarce printre oameni.Ceea ce s-a petrecut în grota aceea a fost doar o reaşezare spirituală,o simplă  iniţiere.Câtă durere,câtă suferinţă?Ceva din adâncul său îi spune că şirul suferinţelor nu s-a sfârşit.Fiecare zi va fi o nouă încercare.Drumul pe care a pornit nu are întoarcere.Vrea să ştie,vrea să  poată,vrea să fie propriul său stăpân.Vrea să treacă dincolo de uşile închise ale experienţei finale şi să se întoarcă.Gândul năvalnic îl sufocă.Dacă l-ar putea domestici! Dacă l-ar putea opri o clipă,numai o clipă.Capul îi vâjâie.E obosit şi simte nevois să doarmă.Somnul,ah,somnul!Această pregătire din tinpul vieţii  pentru retragerea finală.Acest exerciţiu făcut noapte de noapte ca să nu uităm cum va fi la urmă.Unii spun că somnul nu-i decât o perioadă de odihnă,dar el ştie că somnul este trecerea parţială spre nefiinţă.O repetiţie generală.

Somnul nu-i aaduce alinare;scăpat din căpestrele minţii,gândul se rostogoleşte şi mai tare şi tinde să se prăvale în abisul nebuniei,al degradării ca fiinţă umană.Abisul îl cheamă.Grota îl ţine legat cu fire invizibile.Mai este ceva,mai este ceva.Ca să poată pleca ,trebuie mai întâi să mai afle ceva despre taina măruntaielor pământului,despre grotă,despre ascunzişurile sale.O provocare;asta e!Nimeni mai înaintea lui nu mersese mai departe de galeria principală.La izvor se opreau toţi şi nu intuiau că mai poate fi ceva mai departe.Bănuiaiu doar că grota se continuă.Unii dintre cei care mai fuseseră aici ,povesteau chiar despre un fir de aer rece care vine de undeva din spatele izvorului,dar întunericul de nepătruns şi lipsa de interes le-au înfrânt curiozitatea.Poate îşi spuseseră:la ce bun? Şi cam atât.Acum,el ajunsese dincolo de cuvinte şi simţea că explorarea grotei îi va deschide noi orizonturi.În timpul primului contact cu cealaltă realitate fusese puternic marcat de teamă.Frica îi paralizase întreaga fiinţă.Ştia că nu poate scăpa de acest sentiment decât dacă se aşează faţă în faţă cu el,decât dacă îl va cunoaşte în cele mai mmici amănunte şi dacă îl va integra ca pe o parte integrantă  din sine.Frica trebuia să devină la fel de inofensivă ca şi somnul sau foamea.Ea, însă ,îl pândea vicleană în spatele izvorului şi cu voci şoptite îşi apăra ultimul bastion.Îl pândea şi îl provoca;asta era,da,da,îl provoca asemenea unei fîpturi sâcâitoare care nici nu pleacă,nici nu vine mai aproape dar spune tot timpul ceva ce nu înţelegi pentru că eşti prea departe.De ce îi era frică? De ceea ce avea să întâlnească acolo?De faptul că nu vedea nimic?De faptul că  nu va întâlni nimic?Mintea îi construia tenebre zguduitoare.Scăpase caii la vale şi acum îi chircea sub loviturile ei.Trăia senzaţia că o ceaţă deasă,murdară îl învăluie complet de la vârful picioarelor,urcă apoi până la genunchi şi continuă să-i cuprindă tot trupul.Încearcă în zadar să-ţi privească măinile.Parcă nici nu sunt acolo,parcă nu au fost acolo nicioadată.I se pare că aude tot felul de zgomote,de paşi,de respiraţie a cuiva care vine tot mai aproape.Dar nu e numeni.Nu este nimeni! Propria lui respiraţie,o aude din adâncul fiinţei sale.Broboane de sudoare rece îi răsar pe frunte.Îşi dă seama că e una din multele feţe ale fricii.Începe să distingă pietrele,peretele cel mai apropiat.Ceaţa se destramă puţin câte puţin.Chingile de fier care îi încleştau acum câteva clipe tâmplele,slăbesc,N-are de ce să-i fie teamă. Nu-i nimeni acolo.Şi chiar dacă ar fi cineva,ce i-ar face lui,un pustnic?Ce rău să-i facă?Cesă-i ia?Viaţa?Viaţa lui nu mai reprezintă o valoare .Aşa slab şi ofilit cum e se destinde încet.Devine conştient de căldura trupului său.De ce a trebuit să gândescă din nou ca un om? El nu mai este,nu mai poate fi un om.Se linişteşte.Capul i se goleşte de gânduri şi de halucinaţii.Nu mai e sinngur,e împreună cu sinele pe care l-a regăsit.