continuarea povestii

De la o vreme,zilele şi nopţile par fără sfârşit.Gândurile ,tragedia din spatele său,aparent fără nici o logică,totul îl copleşeşte.Privirea cercetătoare cu care scrutează valea îi aduce date tot mai dezololante.Seceta avansează fără odihnă.Anotimpurile trec unul după altul,fără ca semnele vieţii să mai apară.Muntele începe şi el să  sufere.Grota răcoroasă de la început în care se adăposteşte se transformă într-o veritabilă temniţă. Sălbăticiunile care mai treceau prin preajmă s-au retras şi ele  în hăţişuri adânci sau,poate,au pierit.El nu le mai vede şi nu le mai aude de ceva timp.În adâncul grotei, pe peretele de stâncă cânva jilav abia mai licăre un firicel timid de apă dintr-un izvor.Zilele trec.O mare agitaţie şi nelinişte pun stăpânire pe sufletul lui.

Ce caută el aici?De ce toate astea?Şi dacă va ajunge un iluminat,cu ce va fi mai bun?Nu era mai bine să fi rămas în Kor?de ce fuge de oameni?De ce nu a plecat îmoreună cu ceilalţi?Tot ce învăţase mai inainte se destrăma sub teroarea singurătăţii,a izolării.Simţea că nu este pregătit pentru o asemenea încercare.Se simţea neputincios în faţa propriei sale firi.Ştia că trebuie să renunţe  la „ego” dar,faptul că se afla acum,aici,ferit de nenorocirea din vale,nnu era chiar cea mai clară expresie a acestui „ego” sub forma spiritului de conservare?Dar dacă nu este aşa!?A pornit la acest drum cu inten ţia de a fi folositor celorlalţi.Câţi dintre ei mai trăiesc,oare?Câţi dintre ei vor mai beneficia de rezultatele eforturilor sale?Uneori nu mai  înţelege mobilul demersului său.Ce face el aici? Ce caută?Se ascunde sau caută o ieşire?Vrea să stăpânească lumea?Ce vrea ,de fapt? Ce vrea...............?

Vrea să fie o clipă singur cu el însuşi,să-şi vadă propriul chip în oglinda suferinţei şi a groazei.Vrea să se dezbrace de toate zorzoanele vieţii şi să poată sta gol în faţa Nemărginitului.Vrea să se scalde în fluviul Cunoaşterii şi crede că aceasta începe cu descoperirea de sine.Seceta,suferinţa din jur,devastarea elementului logic sunt doar începutul.Impulsul necesar pentru Marele Salt.Saltul în Adevărul Absolut.Nu ştie nimic despre ce va urma şi nici despre ce va ajunge până la urmă.Nu  ştie nici dacă încercările vor fi concrete sau imaginare;le bănuieşte doar şi nu ştie dacă le va face faţă.Dacă va muri,ştie că nu îndurera pe nimeni şi nu va şti nimeni de el acolo,în grota aceea uitată de lume şi de Dumnezeu.Va muri un nimeni,şi atât.Orele trec.Zilelecu  trec nenumărate şi nemăsurate.Din vale se ridică spre munte doar aerul dogoritor care vorbeşte despre moarte şi durere,de ritmul neîntrerupt al vieţii,de distrugere pentru o nouă refacere şi de chinurile inutile ale celor fixaţi în mirajul eternităţii lor,a lucrurilor care îîi înconjoară,a celor care nu au unde să plece pentru că nu pot pleca din faţa propriului lor chip.Alte ritmuri,alte adevăruri,alt Univers!În clipele de furie în faţa neputinţei de a-i ajuta pe ceilalţi,îşi sfâşie carnea de pe piept cu unghiile.Nimic,nimeni nu-l opreşte.Durerea o simte ca prin vis.Se tăvăleşte pe podeaua peşterii,se târâie prin praf şi o arsură sălbatică se dezlănţuie în măruntaiele sale.Se chirceşte şi sufere dincolo de limitele ştiute;apoi cade secerat de o mână nevăzută ,într-un leşin aducător de pace şi linişte.În jur,totul se luminează.Se vede pe sine chircit,tăvălit lângă peretele de stâncă,dar piatra nu mai este cenuşie şi aspră ci a căpătat dintr-o dată sclipiri de viaţă.Este vie.Cu adevărat vie!Parcă în spatele stâncii,în grosimea muntelui ar fi răsărit un soare blând cu totul diferit de astrul dogoritor care macină resturile vieţii din vale.În jurul său,nişte fiinţe,un grup masiv de fiinţe pe care nu le cunoaşte şi nici nu-şi aminteşte să le mai fi văzut vreodată.Cu toate acestea,ele par a-l cunoaşte şi chiar dau semne de înţelegere şi blândeţe.Par hotărâte să nu bruscheze în nici un fel mica făptură urgisită care stă ghemuită lângă peretele de piatră.Un singur fapt trădează apartenenţa lor la o altă lume,la o altă dimensiune astrală:ochii.Ochii lor sunt roşii parcă făcuţi din flacără oprită pe loc.Nu sunt duşmănoşi şi au o expresie de compasiune.Forţa degajată de aceşti ochi este însă foarte mare şi îl face pe bietul om să se cutremure.Adumbriţi şi liniştiţi,vizitatorii sau poatr proprietarii de drept ai grotei-cine poate şti?-se ordonează în cerc în jurul făpturii lipsite de forţă şi apărare.Încep fără grabă o horă domoală în jurul său.O mişcare uniformă spre stânga însoţită de sunete joase,guturale pe care el nu le poate înţelege dar care îi induc o stare de linişte.Paşii nu se aud de parcă ar pluti la mică distanţă de pământ.Din ochi li se revarsă un flux luminos care degajă căldură.Făpturile merg în continuare spre stânga descriind un cerc perfect.Aerul care îi înconjoară se încălzeşte treptat şi se ridică spre tavan.Ei merg fără oprire.Ritmul mersului se înteţeşte pe nesimţite.Picioarele încep să le atingă pământul şi acolo unde îl ating rămâne un cerc întunecat ca de arsură.Mâinile li se ridică spre tavan.Lumina din ochi se condensează într-un nor circular asemeni unui tor care le stă agăţat de vârfurile degetelor.Norul de pe degete răspândeşte o lumină vagă şi un miros sufocant.Picioarele li se afundă în pământ până la glezne.Mişcarea devine obsedantă şi pare că nu se va opri niciodată.Sunetele care o însoţesc devin tot mai pătrunzătoare.Duhul omului priveşte cu mirare  suspendat de tavan ce se petrece jos.Parcă nici nu ar fi el.Trupul pare să se fi uscat.a rămas doar nişte piele întinsă pe oase.Stă închircit ca de o durere lăuntrică.Făpturile se opresc.Norul se condensează la loc în ochii roşii.O clipă stau în nemişcare apoi se aşează pe vine cu picioarele cufundate în şanţ.Mâinile lor se întind către trupul chircit şi uscat şi îl rup în bucăţi.Corpul pare că se zbate de durere dar spiritul suspendat nu percepe nimic din toate acestea.Nu se aude nimic,nici un scâncet,nici un urlet,nici un suspin.Doar convulsiile trupului sfâşiat trădează suferinţa enormă la care este supus.Nişte degete lungi se reped dintr-o dată şi îi scot ochii.Îi aruncă într-o parte.Bucăţile dezmembrate zac în neorânduială în cerc.Totul în cerc;nimic în afara lui!Apoi,fiecare bucată este curăţată de piele şi resturi de carne uscată până nu rămâne decât osul gol,gălbui.Coşul pieptului cu coastele prinse încă de  el stă stingher în mijloc.Curbată,şira spinării leagă încă cuşca toracică de craniul dezgolit.Orbitele goale privesc cu mirare în sus.Dinţii strălucesc din alveolele maxilarelor deschise într-un strigăt de groază şi durere.Organe,sânge,nervi,nimic nu mai este.Un rest de schelet gol,neputincios,inutil.Atât.Dar spiritele nu se retrag.Adună toate rămăşiţele cu o precizie extraordinară şi într-o anumită ordine.Îşi scutură mâinile frenetic deasupra movilei de oase parcă ar dori să scape de ceva prins de degete.Întind degetele spre centru toţi,deodată şi  o lumină albastră le răsare din vârfurile lor.Mâinile vibrează  şi lumina cuprinde grămada de oase până în cele mai adânci locuri.Altă incantaţie.O altă temă,un alt ton şi cu totul alte sunete care par a fi cuvinte.Oasele se ordonează  şi capătă o poziţie aşezat,sprijinit spre dreapta.Cu o viteză ameţitoare se întrupează la loc organe,vene,artere,nervi,muşchi,fascii,învelişuri,lichide,tot ce există în interirul unui corp omenesc normal.La urmă,totul se acoperă cu piele,păr,unghii.Apoi ,haine.Ultimii sunt ochii.Spiritele,aerul,grota se zguduie dun temelii.O rază albastră se ridică instantaneu,asemeni unei cobre şi cu o lovitură năprasnică de bici prinde duhul suspendat de tavan şi îl trimite în interiorul trupului cel nou.Simte cum forţa vitală se strecpară în interior prin fiacace por.Se ridică ameţit în picioare.În jur nu mai e nimeni.Se clatină.Simte fruntea plină de o sudoare rece.Cade,se ridică,o ia de la capăt ca într-o cursă care îl epuizează.Ud de sudoare,gâfâind,cade cu faţa în praf şi nu se mai ridică.Durerea interioară îl copleşeşte.Urlă ca din gură de şarpe.Grota amplifică urletul de fiară sfâşiată.Buzele se crapă de sete.O sete lăuntrică,o sete de apă,de viaţă,de „a fi”.Vrea să se ridice dar puterile îi sunt secătuite.Se lasă în voia unui somn binecuvântat.

De altfel,cea mai mare parte dintre locuitorii cetăţii plecaseră deja spre alte locuri şi doar câţiva mai bântuiau pe străzile pavate cu dale de granit cenuşiu,montate ca pentru o veşnicie,care se destrămau în braţele sece tei.Altă dată ,pe marginea străzilor erau vase pline cu flori care te îmbătau cu parfumul lor delicat.Era o adevărată mândrie pentru locuitorii oraşukui să cutive flori minunate aduse din cine ştie ce păaţi ale lumii,care de care mai frumoase şi mai exotice.Aerul era mereu proaspăt şi înmiresmat.Într-o  lume dominată de violenţă şi isterie,Korul părea o oază de linişte şi echilibru.Aşa a fost până ce a lovit seceta nemiloasă.Singura scăpare ar fi  fost retragerea către munţii din depărtare.Dacă  îţi roteşti privirea ,observi lanţul lor aproape perfect care înconjoară valea .Cetatea se întinde până foarte aproape de poalele munţilor.Munţii Goda,cu nume straniu dar reprezentativ,din care coboară       năvalnic Silarul  purtând cu el viaţa .Totul,până  în toamna în care ploile nu s-au mai întors după arşiţa verii.Semn rău.Urma un a n secetos. Aşa a şi fost numai că seceta a continuat încă un an şi încă unul şi apoi fără încetare ani şi ani la rând până ce totul  a început să sufere.Grădinile au murit,oamenii au fugit cât au văzut cu ochii şi s-au retras în munţi,parte dintre ei au plecat chiar mai departe fără să ştie că şi acolo urmau să găsească tot aşa ceva.Pământul s-a pârjolit,pietrele s-au dezgolit ca nişte uriaşi trişti,muntele,chiar şi muntele a început să sufere.Au început incendiile,întâi mai mici şi izolate,apoi tot  mai extinse ,apoi iadul.Câţiva cunoscători în arta suprsvieţuirii s-au îngropat adânc în munte,tot mai adânc.

Departe,în inima pădurilor,în grota Mokab,a rămas un om.Singur.Ascuns sau izolat,nici el nu ştie.Numele lui este.....dar ce importanţă are numele lui în această lume a morţii.Îşi aminteşte clar cum s-a îndepărtat de oameni de parcă presimţise ceva.Era student la filozofie la Universitatea din Kor şi de la o vreme începuse să aibă nişte revelaţii ciudate mai ales înanumite nopţi.Cerul părea că se deschide şi soarele clocotitor pârjolea Korul până la ultima suflare.I-a venit ideea că singura rezolvare a problemei ar fifost penitenţa personală şi meditaţia adâncă .Nu era străin de aceste practici pe care le mai folosise şi cu alte ocazii grele.Nu ştia dacă efectele urmau să fie valabile pentru un număr mai mare de persoane şi dacă sacrificiul unuia singur era de ajuns.Îşi aduce aminte cu claritate momentul în care a hotărât să se rupă de lumea obişnuită şi să ia calea sihăstriei.

A înţeles că nenorocirea care se abătuse aspra cetăţii sale se manifesta cu aceeaşi intensitate asupra mai multor regiuni ale planetei.Oamenii nu puteau depăşi acest impact decât prin răbdare şi credinţă dar în asemenea  momente este foarte greu,dacă nu imposibil să le vorbeşti despre răbdare şi despre credinţă.Mai ales despre credinţă,după ce s-au rugat luni de zile fără încetare pentru iertarea păcatelor şi ajutorul cerului care,aşa cum se întâmplă de obicei,nu a venit sau va veni prea târziu,mult prea târziu pentru a  mai fi interpretat ca ajutor.Disperarea ridică din străfunduri cea mai  violentă şi distrugătoare latură a fiinţei umane-înclinaţia de a ucide.Treptat,treptat aceste gânduri au pus stăpânire pe el.Nu mai vedea viaţa ca mai înainte.Nu-l mai interesa nimic din tot ceea ce se petrecea în jurul său.Nimic  nu mai conta pentru tânărul de 20 de ani care,involuntar,deschisese ochii asupra unei faţete nebănuite a existenţei.Înţelesese că „a fi „ este mult mai complex decât „a exista”.Închis în sine şi dezorientat a ales ca soluţie retragerea în munţii Negal.Erau sălbatici,neatinşi şi acolo îţi puteai limpezi gândurile pierdut în nenumăratele peşteri formate datorită structurii complexe a rocilor ce îi alcătuiau.Ştia deja din spusele vracilor că acolo puteai găsi o mulţime de plante comestibile şi vindecătoare şi c vhiar începuse să le înveţe.Se gândea că dacă tot pleacă să se roage să folosească acecst timp şi pentru a deprinde arta vindecării şi comunicării cu alte dimensiuni astrale.Pentru cî a învăţa limbajul plantelor şi a toate câte sunt considerarte necuvântătoare este egal cu a intra în comunicare cu dimensiunile subtile ale altor dimensiuni de manifestare materială şi nu numai.Era un om obişnuit;un tânăr curios  care nu-şi dădea bine seama ce înseamnă recluziunea şi ce capcane îţi întinde ea.Nu bănuia că dintre toate pericolele care l-ar fi pândit unul era cel mai  greu de înfruntat:singurătatea.Nu era deosebit de sociabil dar nici feţele nevăzute ale singurătăţii nu le cunoscuse;felul în care te macină i te învăluie putându-te pe nesinţite spre nebunie.Pentru toate există,însă, un inceput şi el avea să afle toate acestea din proprie experienţă.Lângă singurătate vor veni pe rând temeri de tot felul şi neputinţe şi suferinţe care vor face tot mai greu drumul spre desăvârşire.

o calatorie in lumea paralela

N

ici nu-ţi poţi imagina dezastrul de atunci.Seceta cumplită dura de ani în şir şi nu se mai termina .Pământul uscat,spulberat de vânturile care băteau fără încetare se desfăcea bucată cu bucată în miliarde de fire de praf.Se răscolea şi se zvârcolea cuprins parcă de o durere fără margini.Rănile mari,cenuşii-albăstrii lăsau să se  vadă la suprafaţă stâncile de temelie.Peste câmpia Silarului bate vântul morţii şi al distrugerii.Cerul albastru se lasă străpuns doar de razele nemiloase ale soarelui,şuvoi de fierbinţeală şi strălucire.Noaptea cade brusc şi aduce cu sine  dogoare şi mai mare.Oamenii dau semne de nebunie.Îşi dau seama că trebuie să plece,să lase în urma lor toată agoniseala ,toate lucruşoarele adunate mai greu sau mai uşor de-a lungul,poate a nenumărate generaţii.Să ia calea pribegiei către nici ei nu ştiu unde,poate către muntele de la orizont,în cel mai bun  caz. Oricum ar fi,nu mai pot suporta dezastrul.Sufletul cetăţii s-a stins.Apele au secat aproape de tot în fântâni,doar râul altădată năvalnic şi capricios,se scurge slinos printre movilele de praf adunate de o parte şi de alta a malurilor roase de vânt.Chiar şi el pare a răsufla greu sub arşiţă.Pădurea seculară mai trimite o boare de răcoare,dar suflul plin de viaţă al hugeagurilor umbroase s-a stins.S-au stins trilurile păsărelelor din tufişuri şi fâşâitul pasului furişat al jivinelor din spatele arbuştilor,au dispărut fluturii de mătase şi gândacii şi furnicile şi mersul implacabil al  norilor pe cer.Totul pare să se fi oprit pe loc.Totul pare să aştepte ceva,ceva nemaivăzut,ceva nemaiauzit.Dar acest ceva nu se întâmplă.Cetatea Kor agonizează.Crăpături largi se deschid în pereţii caselor.Pe ici,pe colo,multe din etajele caselor au crăpat atât de tare încât au început să se năruie.Din nord se strecoară zgomote furişate.Korul este atât de slăbit încât duşmanii săi au decis că ar fi cel mai bun moment să-l atace şi să termine odată pentru totdeauna cu strălucirea şi aroganţa acestui cuib de cultură şi civilizaţie.De multă vreme le stătea în cale şi ori de câte ori erau comparaţi cu vecinii lor se simţeau ofensaţi de diferenţa enormă de nivel de trai.Sălbatici şi nestăpâniţi decât de goana după aur,tribul nordicilor se vedea blocat la porţile cetăţii.De fiecare dată se negocia cumva situaţia şi trebuiau să plece fără gălăgie şi batjocură.Practic,trecuseră de porţile cetăţii doar cu ocazia unor schimburi de mărfuri şi pentru cine ştie ce tratate între conducători.Acum,setea de răzbunare se trezise în  nordici şi credeau că este cel mai bun moment pentru opunere la punct.De fapt,cei din Knor nu le pricinuiseră niciodată vreun rău anume,dar simplul fapt că ei existau şi că trăiau mai bine producea nemulţumire printre barbari.

continuare

Traim vremuri extraordinare.Cine si-ar fi imaginat acum 50 de ani internetul?Cine si-ar fi imaginat telefonul mobil?Cine ar fi crezut ca vom zbura macar si in spatiul imediat superior stratosferei?Si satelitii care se invart pe orbita circumterestra?Transplanturile,celulele STEM,si nu mai departe codul genetic?Ma gandesc cu nostalgie cat de la moda erau datarile cu carbon radioactiv si cat de aproape de a fi uitate sunt ele azi.Sunt doar cateva la care putem sa adaugam o lista fara sfarsit.Toate,toate in 50 de ani!Pentru acest pas a fost nevoie ca la doar cateva secole in urma sa mmoara oameni pentru convingerile lor stiintifice,sa se cramponeze capii unor universitati ilustre in parerile lor si sa fie contestati o multime de ganditori asa -zis neautorizati.Pentru ce?Pentru a nu fi deranjate capetele incoronate ale stiintei din somnul lor caldut,pentru a nu li se stirbi autoritatea spumoasa,pentru ca TINEM PE LOC LUMEA DECAT SA NE URNIM NOI CREIERELE.Oricum,vremurile acelea s-au stins si azi,azi vorbim mai mult,ne exprimam convingeri care ne-ar fi trimis la moarte si initiem studii pentru care am fi fost declarati nebuni si bine imbibati cu valium am fi fost ascunsi intr-un ospiciu.Cam asa merg treburile aici,pe Pamant.Pentru ca eu,un mare nimeni ,sa pot scrie aici,acum to\te astea au murit o multime de stiuti si nestiuti.Dar a trecut.Azi privim cu incredere spre stele si chiar mai departe la lumi paralele,la universuri alternative.Am inteles ca nu suntem singuri in Univers si asteptam sa evoluam pana la momentul in care vom putea lua legatura cu cei ce ne asteapta afara.Abia acum consimtim ca viata noastra este observata si studiata de altii ca noi.Timpul liniar dispare,spatiul se contracta si se destinde ca intr-o respiratie a unui organism gigantic,cele trei axe Ox,Oy,Oz se deplaseaza in diferite directii si ne cam pun mintea la  munca.Este mminunat sa traiesti la momentul saltului calitativ.Este minunat sa vezi cu ochii fizici cum lumea ca intreg se desparte in razboinici,ganditori,pionieri ai noii ere,reticenti,conservatori,etc.Se tot vorbeste de globalizare si de cat rau sau bine ar face acest concept omenirii.Va dati seama cat de veche este aceasta disputa? Atata vreme cat in cele mai vechi texte cunoscute ale omenirii,si ma refer la Veda sau Upanishadah sau la textele mayase lumea este vazuta ca un corp,un organism unic alcatuit din miliarde de subansamble care trebuie sa ctioneze corelat si armonios cum ne mai putem insusi termenul de globalizare ca pe ceva descoperit de noi?Globalizarea nu este un concept,este o realitate absoluta si cei care au avut rabdarea si intelegerea sa citeasca Kubalyon-ul stiu ce este o realitatea absoluta.Totul merge mai departe pentru ca Universul traieste.Este un organnism viu.Asa cum in corpurile noastre,in celulele noastre sunt continute adevarate uzine,centrale energetice,fabrici prelucratoare,statii de  epurare,evacuare a deseurilor,la fel Universul contine miriade de celuile corpuri materiale care fac acelasi lucru.Noi suntem in economia universala niste celule care isi indeplinesc functiunile prestabilite.Ce globalizare mai viseaza unii ,oare?

continnuare

Daca universul este un organism unic iar noi suntem o parte din acest organnism,inseamna ca problema globalizarii s-a rezolvat.Atunvci cand am venit pe aceasta planeta,este posibil sa fi gasit anumite fapturi destul de inteligente pentru a duce mai departe mesajul de populare a cosmosului.Am lasat o multime de urme dar,de fiecare data cand se dezechilibrau fortele naturii,se stergreau cea mai mare parte.Ma gandeam ce ar crede unii cand ar auzi despre calatorii intre lumi paralele.Intre universuei reale si virtuale.Ma intreb cat de mirati ar fi oamenii sa afle ca folosim deja teleportarea odata cu fiecare fotografie sau filmulet trimise prin mijloacele moderne de comunicare.Cum de nu ne dam seama ca suntem total cuprinsi de realitatea virtuala ori de cate ori ne folosim de computer,telefon,televizor si altele care incep cu tele.. caci tele inseamna exact ..la distanta ... iar la distanta ,in afara de viul grai ,nimic altceva decat realitatea virtuala nu se poate manifesta.Am fost pentru un  timp intr-un univers paralel,material si data viitoare voi incerca sa povestesc viata si obiceiurile de acolo.Nu va fi nimic senzational ci doar ne vom da seama ca totul este la fel doar pe alte coordonate,nivele de vibratie a nimicului transformat in materie. Pe data viitoare!

Viata asa cum este

Ne întrebăm de multe ori dacă toate cîte le vedem sau le atingem sunt cu adevărat acolo sau dacă doar ni se pare.Ni se pare .Acesta e adevărul adevărat şi cel mai greu de crezut.Ni se pare tot ce ne înconjoară şi tot ce visăm şi tot ce dorim şi,la urma urmei,tot ceea ce suntem.Ni se pare că trăim,că iubim,că suntem şi că într-o zi nu vom mai fi deloc sau că vom pleca nu ştiu unde.Nu vom pleca şi vom continua să visăn dar pe altă lungime de undă.Totul este doar o chestiune de vibraţie şi de reyonanţă.Aud semeni de ai mei care se chinuie să modifice o anume vibraţie şi mă cutremur.Dacă ar reuşi cu adevărat să facă asta ar fi distrusi pe loc de reyonanţa cu un alt sistem vibrator care functionează concomitent cu al nostru si cu multe altele,de fapt infinit de multe altele.De aici văd eu inceputul discuţiei drespre universurile paralele şi promit ca de fiecare dată cînd revin să mai picur cîte ceva în acest sens.